Când totuși…

Am deschis acest blog cu tine și despre noi și în căutarea mea de spațiu gol ,în care să arunc amărăciunea cauzată de tine.

Te-am …și te-am…nici nu mai știu cum nu te-am…dar nu ai meritat nici 1% …din tot ce am pus în palmele tale.Nici picăturile de iubire ce s-au transformat apoi într-un fluviu ce mă innunda de multe ori, nici fărâmele de dorință care deveneau zi după zi un întreg care mă umplea pe dinăuntru, nici stropii de atenție care deveneau ploi insistente alteori,nici urma pașilor mei care mă duceau necontenit în același loc.

Te-am aruncat în acest spațiu ,care pe atunci era un spațiu gol…acum l-am umplut ,cu…de toate.

Nu cred că mai am spațiu pentru tine.Te-am blestemat să-ți lipsesc ,gustul cafelei să-ți amintească mereu de mine,în orice altă femeie să vezi regretul ca nu ai fost suficient de bărbat să te abții…pe scurt…ești prizonierul liber în acest spațiu.

Toate…dar toate s-au spulberat în timp…în acest spațiu care era gol…dar pe care l-am umplut în timp…cu altele.

Sunt singură că ți-a luat ceva vreme să îți faci curaj să mă abordezi …din nou…dar…nici măcar de dragul trecutului nu te voi privi.

Mă poți privi…de departe, așa cum ai făcut-o și până astăzi!